Familie

Darul De Craciun pentru Soacra
AVEM TIMP SĂ NE IUBIM COPIII?

Cum să fim o binecuvântare pentru partenerul nostru

“Să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate.” (Iacov 5:20)   Cunosc povestea unei femei, al carei sot era adesea beat, o insela, era violent cu ea si cu copiii. Nimeni nu ar fi avut vreo obiectie daca ea ar fi divortat. Dar aceasta femeie era crestina. Intr-o zi a citit in Biblie, Romani 12:21:” Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.” Atunci a inteles ca iubirea este o alegere. Ea putea alege intre iubire si ura, speranta si disperare, biruinta si esec. A simtit ca nu e voia lui Dumnezeu ca mariajul ei sa fie distrus, copiii sa ramana fara tata, si ca sotul ei sa fie in primejdie de a-si pierde sufletul si de a ajunge in iad. A simtit ca Dumnezeu doreste sa-l salveze, prin intermediul ei. Asa ca s-a supus la ceea ce a simtit ca e voia lui Dumnezeu! A inceput sa ii demonstreze sotului ei prin diferite metode, o iubire pe care el nu o merita: ii gatea mancaruri speciale, facea prajituri, aranja casa asa cum ii placea lui, ii aducea papucii de casa cand el se trezea dimineata. S-a smerit si a facut tot ce a putut ca sa ii arate o iubire adevarata si iubirea lui Hristos. Se imagina facand ceea ce a facut Isus cand a spalat picioarele ucenicilor Sai si era hotarata sa ii arate sotului ei aceeasi iubire pe care ea a primit-o, fara sa merite, din partea Domnului atunci cand El s-a sacrificat pe cruce! Sotul a fluturat steagul alb si s-a abandonat iubirii lui Hristos care venea prin sotia sa. A inceput sa se schimbe. La inceput a facut pasi mici. Nu se mai oprea pe la bar cu prietenii inainte de a se intoarce acasa. Acum abia astepta sa fie cu familia sa si parea ca se bucura din nou de iubirea sotiei sale mai mult decat se bucura de placerile lumii. De asemenea a incetat sa o mai insele. A venit ziua cand s-a cait sincer de toate pacatele sale si de comportamentul sau si sotia sa a putut in sfarsit sa se roage cu el pentru a-L primi pe Domnul Isus in inima si viata sa! Dupa aceea familia lor a devenit fericita cum nu a mai fost niciodata! Toate acestea multumita credintei si ascultarii de Dumnezeu a unei femei simple! Prieteni! Cate dintre casniciile noastre nu ar putea fi refacute? Cate vieti nu ar putea fi salvate? Cate tragedii, violenta si chiar sinucideri nu ar putea fi evitate? Daca noi toti doar ne-am indrepta privirile spre Dumnezeu, daca doar am citi, studia si asculta invataturile iubitoare din Cuvantul lui Dumnezeu!      O, cati dintre noi nu am vrea sa auzim in aceea zi mare, cum vocea Lui iubitoare ne primeste, si ne spune cuvintele cele mai minunate ale Domnului nostru Isus: „Prea bine, rob bun si credincios, ai fost credincios peste putine lucruri, te voi pune peste multe lucruri. Intra in bucuria stapanului tau… Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!” (Matei 25:23;34)

_________________________________________________________________________________________

 
Darul De Craciun pentru Soacra

Ce trebuie să faci când cineva îţi distruge viaţa

  Trăia odată într-un sat o tânără soţie. Se apropia Crăciunul, cea mai frumoasă sărbătoare a anului. Dar acest Crăciun părea că va fi cel mai tragic din viaţa ei! Soacra ei o ura, era dură cu ea şi spunea tot felul de minciuni despre ea fiului ei. Ca urmare, soţul ei a început să fie răutăcios, să bea şi în ultima vreme chiar să o înşele. O prietenă a sfătuit-o să meargă la un anumit bătrân înţelept să îi ceară ajutor. Fără nici o tragere de inimă, femeia a mers. I-a povestit bătrânului toate necazurile ei şi apoi a spus:

 ”Vreau ca acea femeie să DISPARĂ din existenţa mea PENTRU TOTDEAUNA! ÎMI DISTRUGE VIAŢA! CE pot să fac?” După un moment de tăcere, bătrânul a răspuns: “Pari hotărâtă să faci orice” “Da, orice!” a spus tânăra. “Există doar o soluţie, va trebui să o ucizi.” Femeia s-a uitat la el recunoscătoare că a rostit acele cuvinte pe care ea, ipocrită cu ea însăşi, pretindea să nu le gândească. “Ia aceste ierburi. Una din calităţile lor este că au un gust dulce, dar de fapt produc o otravă cu efect lent. Să îi spui soacrei tale că doreşti să îi oferi nişte ierburi rare, în dar de Crăciun. Amestecă ierburile în mâncarea ei şi până la Crăciun va fi moartă. Va părea o moarte naturală. Mai există un lucru foarte important ce trebuie să îl faci pentru ca planul nostru să aducă rezultate maxime. Să începi să fi foarte bună cu ea, îndeplineşte-i toate dorinţele şi să fi iubitoare chiar dacă te insultă sau minte despre tine. Astfel, nimeni nu va suspecta nimic când va muri!” Femeia a fost de acord şi a plecat.

Sfârşitul lunii…

  Se apropia Crăciunul când soacra a început să-şi trateze nora cu multă dragoste şi să spună prietenilor cât de binecuvântată este să aibă aşa o noră smerită şi ascultătoare, soţia perfectă pentru fiul ei! Acesta, deasemenea influenţat de dragostea şi armonia din casă, a  încetat să mai bea şi a devenit din nou acel om credincios de la început. Tânăra, la rândul ei, a început să-şi iubească sincer soacra. Şi-a dat seama că multe din problemele trecute s-au iscat pentru că ea era o răsfăţată, mândră şi lipsită de smerenie. A văzut cum aceste păcate i-au orbit ochii într-atât încât a dorit să comită o crimă! Din nou disperată, a alergat la bătrânul înţelept, dar acum pentru un total alt motiv: ”Te rog, ajută-mă! Dă-mi un antidot! Trebuie să opresc otrava! Nu mai vreau să o ucid pe soacra mea! Eu… o iubesc!” “Acest lucru nu e posibil”, a spus bătrânul, “nu există antidot.” “O, Doamne! Ce-am făcut?! Pe veci voi fi vinovată!” Bătrânul a spus: ”Proasto! Acele ierburi nu erau otrăvitoare, nu-ţi fă griji… ci au fost o cale de-a te-nvăţa că doar dragostea poate curăţa răul care îţi otrăvea sufletul. De aceea iubirea pe care ai arătat-o soacrei tale a avut putere miraculoasă. Dacă acum îţi vezi păcatul, înseamnă că dragostea te-a vindecat. Când iubim, ne costă puţină mândrie, dar Dumnezeu întotdeauna ne răsplăteşte. Acum ai descoperit unde există putere miraculoasă… în dragostea lui Dumnezeu. Foloseşte-o să îi vindeci pe alţii. CRĂCIUN FERICIT!” Tânăra soţie s-a întors acasă. Simţea că zboară. Şi-a ridicat ochii spre cer şi chiar dacă era o zi ploioasă şi rece, ea întrezărea că cel mai frumos Crăciun din viaţa ei se apropia.

1 Ioan 4:10,11,8: “ În aceasta este iubirea, nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre. Preaiubiţilor dacă Dumnezeu ne-a iubit astfel, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii…pentru că Dumnezeu este dragoste.”

__________________________________________________________________________________________

AVEM TIMP SĂ NE IUBIM COPIII? 

Efeseni 6:4 „Taţilor, creşteţi-vă copiii în disciplina şi în învăţătura Domnului”

 

(Povestiri adevărate) Era ora trei dimineaţa în Chicago, un cuplu dormea liniştit. Sună telefonul. Un poliţist le-a spus că tânăra şi singura lor fiică a murit într-un accident de maşină. În maşina distrusă s-a găsit o sticlă goală de whisky, care părea să fie cauza tragediei. Auzind vestea, tatăl fetei s-a înfuriat cumplit: “Când îl prind pe cel care a vândut alcoolul tinerilor, îl omor!” După înmormântare, tatăl fetei căuta nişte unelte în subsolul casei. Mutând câteva lăzi, a găsit o cutie cu sticlele sale de whisky, alături de care era un bilet scris de fiica lui, “Bună, tată! Luăm cu noi o sticlă din whisky-ul tău special. Ştiu că nu te superi, mulţumesc!” 

„Învaţă pe copil calea pe care trebuie să o urmeze şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Proverbe 22:6)

 MAX JUKES ŞI JONATHAN EDWARDS

 Doresc să vă spun şi povestea lui Max Jukes şi Jonathan Edwards. Max a fost un ateu din New York, care a refuzat să îşi crească copiii ca şi creştini. Până în prezent a avut 1.170 de urmaşi dintre care: 300 au fost trimişi la închisoare pentru un termen mediu de 13 ani, 190 au fost prostituate şi 680 alcoolici. Familia lui a adus daune statului în valoare de 420.000 $ şi nu au adus nici un fel de contribuţie benefică societăţii.

Jonathan Edwards a fost creştin. A trăit în acelaşi stat şi în aceeaşi perioadă cu Max Jukes. L-a iubit pe Domnul şi şi-a crescut copiii ca şi creştini, slujind Domnului şi ajutând pe alţii. Până în prezent a avut 599 de urmaşi: 430 au fost pastori, 86 au devenit rectori de universitate, 75 autori de cărţi, 5 au fost aleşi la Congres, 2 la Senat, iar unul a fost vice-preşedinte. Familia lui nu a cauzat nici o daună statului, ci a contribuit nemărginit la viaţa de prosperitate a ţării sale.

Care este influenţa NOASTRĂ? Ce fel de moştenire vom lăsa NOI copiilor şi nepoţilor noştri­? Bogăţii materiale TRECĂTOARE? Sau bogăţii creştine ETERNE?

Dacă noi nu ne îngrijim de copiii noştri, nu o să ajute la nimic dacă la necaz, dăm vina pe anturajul rău famat sau pe problemele societăţii. După cum scrie în Galateni 6:7,8 “ Ce seamănă omul aceea va şi secera”. Nimeni nu va putea şi nu va lua locul nostru ca şi părinţi. Este o datorie şi un privilegiu pe care Dumnezeu ni l-a dat doar NOUĂ!

Dumnezeu ne-a dat cheia să îi ajutăm pe copiii noştri:

Deuteronom 6:4-11 “Ascultă… să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Cuvintele acestea să le ai în inima ta. Să le întipăreşti fiilor tăi şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. Domnul (îţi va da) case pline de toate bunătăţile, fântâni, vii şi măslini, şi vei mânca şi te vei sătura!”

___________________________________________________________________________________________

Cum să îţi faci viaţa de familie mai fericită 

În urmă cu 75 de ani, Napoleon al III-lea al Franței, nepotul lui Napoleon Bonaparte, s-a îndrăgostit de Marie Eugenic Ignace Augustine de Montijo, Contesa de Teba, cea mai frumoasă femeie din lume – și s-a căsătorit cu ea. Sfetnicii lui i-au evidențiat că ea era doar fiica unui umil Conte de la curtea Spaniolă. Dar Napoleon le-a răspuns: ”Și ce e cu asta?” Grația ei, tinerețea ei, farmecul ei, frumusețea ei l-a umplut cu fericire divină. Într-o cuvântare, el a sfidat o întreaga națiune: ”Am preferat o femeie pe care să o iubesc și pe care să o respect,” a proclamat el, ”decât o femeie necunoscută mie.”

Napoleon și mireasa lui au avut sănătate, bogăție, putere, faimă, frumusețe, dragoste, adorație – toate cele necesare pentru o romanță perfectă. Niciodată focul sacru al căsătoriei nu a mai strălucit cu asemenea putere. Dar, vai, flacăra sfântă în curând a început să pâlpâie și căldura a scăzut – până ce s-a transformat în jar. Napoleon a putut să o facă pe Eugenic împărăteasă; dar nimic din întreaga Franță, nici puterea iubirii lui, nici măreția tronului lui, nu a putut să o împiedice din a se plânge. Chinuită de gelozie, devorată de suspiciune, ea îi batjocorea ordinele lui, nu îl lăsa să aibă nici un pic de intimitate. Dădea buzna în biroul lui în timp ce el era implicat în problemele statului. I-a întrerupt cele mai importante discuții. A refuzat să îl lase de unul singur, temându-se că ar putea avea o relație cu o altă femeie.

Adesea ea fugea la sora ei, plângându-se de soțul ei, cicălind  și amenințând. În timp ce el studia, intra  peste el și arunca asupra lui o ploaie de vorbe acuzatoare. Napoleon, stăpânul multor palate grandioase, Împăratul Franței, nu putea să găsească un loc în care să-și tragă sufletul.

Și ce a realizat Eugenic prin toate acestea? Iară răspunsul. Citez din captivanta carte a lui E. A. Rheinhardt, „Napoleon și Eugenic: Comedia tragică a unui Imperiu”: Astfel a ajuns Napoleon să se furișeze des noaptea, cu o pălărie trasă pe ochi și însoțit de unul din apropiații săi, să meargă la o doamnă care îl aștepta sau să se plimbe prin marele oraș, trecând pe străzi pe care un Împărat rar le-ar vedea în afara basmelor, meditând la lucruri care ar fi putut să fie.

Aceasta a realizat cicălirea, pentru Eugenic. E adevărat că a stat pe tronul Franței. E adevărat că a fost cea mai frumoasă femeie din lume. Dar nici roialitatea, nici frumusețea nu pot ține dragostea vie în mijlocul atmosferei otrăvitoare a cicălelii. Eugenic putea să își înalțe glasul ca Iov, din vechime, și să se tânguiască: ”Lucrul de care mă temeam a venit peste mine. Să vină peste ea? Ea și le-a adus, săraca femeie, prin gelozia ei și prin cicălitul ei. Dintre toate instrumentele infernale, inventate vreodată de toti diavolii în iad pentru distrugerea dragostei, cicălirea este cea mai mortală. Niciodată nu trece. Ca mușcătura unui rege cobra, întotdeauna distruge, întotdeauna omoară.

Soția Contelui Leo Tolstoi a descoperit şi ea acest lucru, dar numai când a fost prea târziu. Înainte să moară, ea  a mărturisit ficelor sale: ”Eu am fost cauza morții tatălui vostru.” Fetele nu au răspuns. Plângeau amândouă. Știau că mama lor spune adevărul. Știau că ea l-a omorât prin plângerile ei continue, prin criticatul ei necontenit și prin cicălirea ei constantă. Cu toate acestea, Contele Tolstoi și soția lui trebuie să fi fost fericiți. El a fost unul dintre cei mai faimoși scriitori din toate timpurile. Două din capodoperele sale, Război și pace și  Anna Karenina vor străluci etern printre glorile literare de pe întreg pământul.

Tolstoi a fost atât de faimos încât admiratorii lui îl urmau zi și noapte și notau orice cuvânt pe care acesta îl rostea. Chiar dacă spunea doar ”Cred ca merg să mă culc.”; chiar și cuvintele banale ca acestea, totul era notat; și acum Guvernul Rusiei imprimă fiecare propoziție pe care el a scris-o vreodată; și scrierile lui combinate umplu 100 de volume. Pe lângă faimă, Tolstoi și soția lui au avut bogăție, poziție socială, copii. Nici o căsătorie nu a înflorit sub un cer mai senin. La început fericirea lor părea prea perfectă, prea intensă ca să reziste. Deci, îngenunchind împreună, s-au rugat Dumnezeului Atotputernic să le continue extazul. Apoi a avut loc un lucru uimitor. Tolstoi s-a schimbat treptat. A devenit o persoană total diferită. S-a rușinat de marile cărți pe care le-a scris și de atunci și-a devotat viața scrierii pamfletelor, predicând pacea și eliminarea războiului și sărăciei. Acest om, care odată a mărturisit că în tinerețea lui a comis orice păcat imaginabil, chiar și crima, a încercat acum să urmeze literal învățăturile lui Isus. Și-a dăruit toate proprietățile și a trăit o viață de sărăcie. Lucra pe câmp, tăia lemne și aduna fân. Își făcea singur papuci, își mătura camera, mânca dintr-un bol de lemn și încerca să își iubească vrășmașii.

Viața lui Leo Tolstoi a fost o tragedie și cauza acestei tragedii a fost căsnicia lui. Soția lui iubea luxul, dar el îl disprețuia. Ea căuta faimă și aplauzele societății, dar aceste lucruri mărunte nu însemnau nimic pentru el. Ea tânjea după bani și bogății, dar el credea că bogăția și proprietatea privată erau un păcat. Timp de ani de zile ea îl cicălea și îl certa pentru că el renunța la dreptul său de autor – astfel cărțile lui erau gratis, fără ca el să primească ceva. Ea dorea banii pe care acele cărți îi puteau obține. Când el i s-a opus, ea a devenit isterică, aruncându-se pe podea cu o sticlă de opium la gură, jurând că se va omorî și amenințând că va sări în fântână. Un eveniment din viața lor mi se pare cea mai patetică scenă din istorie. Cum deja am spus, ei erau nespus de fericiți când s-au căsătorit; dar acum, după 48 de ani, el de abia mai putea suporta să o vadă. Câteodată, seara, această soție bătrână și cu inima frântă, tânjind după afecțiune, venea și îngenunchia înaintea lui și îl ruga să îi citească cu voce tare splendidul pasaj de dragoste, pe care l-a scris în jurnalul lui în urmă cu 50 de ani. Și în timp ce citea despre acele zile frumoase, care acum erau trecute pentru totdeauna, începeau amândoi să plângă. Ce diferență, ce mare diferență, între realitățile vieții de acum și visele romantice pe care le visau odată.

Într-un final, când avea 82 de ani, Tolstoi nu a mai putut suporta tragica nefericire a casei lui și a fugit de lângă soția lui într-o noapte înzăpezită din luna octombrie, în anul 1910 – a fugit în întuneric și răceală, neștiind unde mergea. După 11 zile a murit de pneumonie într-o gară. Și ultima lui dorință a fost ca ea să nu aibă voie să vină în prezența lui. Acesta a fost prețul pe care Contesa Tolstoi l-a plătit pentru cicălirea, plângerile și isteriile ei. Cititorul poate simte că ea l-a bătut la cap în multe privințe. Sigur. Dar nu acesta este punctul esențial. Întrebarea este: cicălitul ei a ajutat-o sau a agravat problema lor? Ea a spus: ”Cred cu adevărat că am fost nebună.” Aceasta gândea Contesa Tolstoi despre ea – după ce era prea târziu.

Marea tragedie a vieţii lui Abraham Lincoln a fost mariajul său. Nu asasinarea sa, ci mariajul său. Când Booth a tras, Lincoln niciodată nu a realizat că a fost împuşcat; dar a repetat aproape zilnic, timp de 23 de ani, ceea ce Herndon, partenerul său, a descris ca fiind „recolta amară a nefericirii conjugale”.

„Nefericire conjugală?” E un fel frumos de a o spune. Timp de aproape un sfert de secol, doamna Lincoln l-a bătut la cap şi l-a chinuit, de a scos viaţa din el.

Întotdeauna se plângea şi îşi critica soţul; nu găsea un lucru bun la el. Umbla încovoiat, mergea ciudat şi îşi ridica picioarele ca şi un indian. Ea se plângea că nu exista săltare în pasul lui, nici un har în mişcare; şi îi mima mersul şi îl bătea la cap să umble cu vârfurile picioarelor în jos, aşa cum a fost învăţată de şcoala doamnei Mentelle în Lexington. Nu îi plăcea cum îi stăteau urechile lui uriaşe sub unghi drept de la cap. Chiar i-a spus că nasul lui nu era drept, că buza de jos îi atârna şi că arăta uscăţiv, că picioarele şi mâinile lui erau prea mari, capul prea mic…

Abraham Lincoln şi Maria Todd Lincoln erau opuşi sub orice aspect: în educaţie, în mediul din care proveneau, temperament, gusturi, intelectual. Se iritau unul pe altul în mod constant. „Vocea stridentă şi puternică a doamnei Lincoln,” scria mai târziu senatorul Albert J. Beveridge, cea mai distinsă autoritate a lui Lincoln din acea generaţie – „Vocea stridentă şi puternică a doamnei Lincoln putea fi auzită de peste drum şi izbucnirile ei continue de mânie erau auzite de toţi cei care locuiau aproape de casa ei. În mod frecvent, mânia ei era arătată prin alte modalităţi, nu prin cuvinte, iar memorile actelor ei de violenţă sunt numeroase.”

Ca să ilustrez: domnul şi doamna Lincoln, la puţin timp după ce s-au căsătorit, au locuit cu doamna Jacob Earlz – văduva unui doctor în Springfield, care a fost forţată să găzduiască. Într-o dimineaţă Domnul şi Doamna Lincoln luau micul dejun când Lincoln a făcut ceva ce a provocat temeramentul înfocat al soţiei lui. Ce anume a făcut, nimeni nu îşi mai aduce aminte acum. Dar doamna Lincoln, în mânia ei, a aruncat o ceaşcă de cafea fierbinte în faţa soţului ei. Şi a făcut aceasta în faţa altor oameni care erau cazaţi împreună cu ei. Lincoln nu a spus nimic şi a stat acolo în umilinţă şi tăcere până când doamna Earlz a venit să îl şteargă cu un prosop ud.

Gelozia doamnei Lincoln a fost atât de prostească, atât de aprigă şi de incredibilă încât simpla citire a unora dintre aceste scene patetice, lipsite de graţie – acum după 75 de ani – provoacă uimire. Într-un final a înebunit; şi poate cel mai bun lucru care cineva îl poate spune despre ea este că dispoziţia ei a fost probabil întotdeauna afectată de nebunie în stare de început.

Toată bătaia de cap şi cicălalea şi urlatul l-au schimbat pe Lincoln? Într-un fel da. Cu siguranţă i-a schimbat atitudinea faţă de ea. L-a făcut să regrete mariajul său nefericit şi l-a determinat să o evite pe cât posibil. Când Lincoln era încă avocat, oraşul Springfield a avut 11 avocaţi şi nu puteau toţi să câştige din acel oraş; de aceea obişnuiau să călărească dintr-un oraş în altul, urmându-l pe judecătorul Davis prin tot locul. În acest mod puteau să aibă afaceri prin tot Distructul Judicial al 8-lea. Toţi ceilalţi avocaţi reuşeau să se întoarcă în Springfield în fiecare sâmbătă şi să petreacă weekendul cu familile lor. Dar Lincoln nu venea. Îi era teamă să meargă acasă: şi timp de 3 luni primăvara şi 3 luni toamna rămânea pe drum şi nici măcar nu se apropia de Springfield. Aşa făcea an după an. Condiţiile din hotele erau dificile; dar, aşa cum erau, erau mai bune decât cele de acasă şi decât cicăleala continuă şi izbucnirile de mânie ale doamnei Lincoln.

Acestea sunt rezultatele pe care doamna Lincoln, Împărăteasa Eugenic şi Contesa Tolstoi le-au obţinut prin cicălirea lor. Nu au adus decât tragedie în vieţile lor. Au distrus tot ceea la care ţineau mai mult.

Bessie Hamburger, care a petrecut 11 ani în Curtea pentru Relaţii Domestice din New York şi care a văzut mii de cazuri de dezertare, spune că unul din motivele principale pentru care bărbaţii îşi abandonează casa este pentru că soţiile lor îi bat la cap. Sau, cum spune Boston Post: „Multe soţii şi-au săpat propriul mormânt marital printr-o serie de săpături mai mici.”

Deci, dacă vrei să ai o viaţă de cămin fericită – regula numărul 1: Nu, nu bate la cap, nu cicăli!!!